101129

copilirea gandului

101129 — Fri, 20 Mar 2009 21:27:56 +0000

Cea mai frumoasă floare este vorba omului, a celui mai de demult!

Deşi stiu: ai luat pământ – ai luat osândă, încă îngrop cuvinte culese de pe limba mâinilor multe. Si nu vor găsi pământul să se înfrăţească. Am, însă, o puturoşenie… (oamenii mari o numesc astenie ) – mi-e silă şi de mine! E din cauză că de ani şi ani cer scuze duminicalilor în numele primarului, premierului, preşedintelui şi uniunilor de tot felul, în numele mamei, Tatălui şi Sfântului Duh, al meu personal, nici nu ştiu în numele cui să mai cer (încă mai am putere să cer!) pentru că sunt nevoiţi să calce iar, şi iar, şi iar şi iar prin băltoace pe stradă. Şi se năclăiesc, şi-i boscorodesc femeile că trebuie toată ziua să-i spele.
De la un timp clienţii mei s-au făcut cam… trecăcioşi. Au trecut de la jumate-din-jumate la paharu’ ras.
Unul dintre ei a luat leafa şi, toţi care n-au de-o chiftea l-au aşteptat cu mâinile-ntinse. Nu pot să stea acasă, fug de… turbare . “Hai că v-am cinstit, le zice Zarzaulea, v-a işit nodu’ din gât?”
Acum parcă e mai bine cu mâncarea, se găsesc sâmburi, doar vremea să se-ngroape sâmburii – cu pâine… merge! Naivii visează că vor fi la vară atât de fericiţi că n-or să aibă nici timp să se-ntrebe de ce.

Un paradox: cei care ţipă de foame mor din cauza băuturii!
- M-ai lăsat cu necazu-n buzunar! Dacă nu-mi mai dai o cimitiroză, o să-mi fie necaz. Că mi-l ia!! De când mă numesc io Zarzaulea nu l-am văzut pe Vasile cu flori în mână! Să fi intrat el în… mersulumii? Erau cu soţ, să ştii că mergea la mort! Haideţi, că pleacă!
- Mai stai, plecar-ai! Nici nu s-a sculat preotu’. Apoi… pân-o târîşte pe preoteasă la marginea patului… mai e!
- Ce-aud ochii mei, Doamnee!? Cine eşti, mâncaţi-aş gura?
- Un… creştin. Care-a fost băgat acolu,-n ceaun – (bine că m-a băgat!) – şi poartă numele lu’ Cristos: Cristel! Mi-am pus chiori negri să nu mai văd pe nimeni. Mi s-au rupt toate-ntăriturile! Pi bine, mă, io vreau să te scot la lumină şi tu nu vrei?! Oameni, cel mai credincios e câinele care… n-are nici o religie!
- Asta-i nebun!
- Tin la tine…
- Nu mai ţine, lasă-mă, nu mai mă ţine! Am dat fuga după o ceapă că am ciorbă. Si-am luat numa una. Dacă iau două, aia bătrână o duce lu’ sor-mea. Am o fărâmiţă de ciorbă de păstârnac.
(Gifi) (de la “Girafă”n.a.): – Să n-aud, mănânc numa sfârâite! C-a pus amea păstârnac şi, să-l scot, trebuia să sap mai bine de-o juma de metru. “Fă, dacă mai pui păstârnac, te blestem la toate bisericile!”
(Zarzaulea): – Niculaie, tu, care vrei să faci o minune, fă să vină o căldură, să fie ca-n mai!
- Să ieşim cu toţii în stradă în pieile goale! Ridic mâna, cel mult fac o incantaţie… Haideţi!?
- Las’… că-i marţi… şi marţea-i ziua draculi, cea mai nenorocită.

(Gifi):- Celemai mari ceasuri rele!

(Zarzaulea):- Ieri am dărâmat gardu, să vad dacă pot sta fără gard. Că fără femeie pot, m-am dizvăţat. Seara mă lasă-n praştie şi fuge la capu-ăllaltu! Parcă aş rupe carnea de pe ea! "De ham-ham toată ziua nu te doare gura?" Să mă salte dracii dacă n-a luat-o anapoda! Mai rău!! Si-i o mândreţe, dac-o vezi, o mănânci goală. Are ţâţele cam… mici… da’ poţi să te joci cu ele. Am luat-o să placă şi altora. C-o sacoşă-n mână am luat-o.
(Cristel):- Iarba bună ştiti unde se găseşte? In mărăcini.
-…Da’-l are pe „du-te-n colo” – când e vorba să mângâie, uită! Fără ea mă simt ca iarna fără izmene. “Haidi, fă, că mai am niţel!” Am dezvelit-o, am tras-o de picioare. Nimic, m-a dat dricului. ”Nu, că mă duc la slujbă!” Am işit în puterea nopţii pe stradă poate găsesc vo urâtanie. Ni-mic! M-am gândit: ori îi dau bătaie ca la măgari în pantă, ori n-o mai las la biserică. Dar te pomeneşti că-mi pune-n ciorbă numa urâciuni!?
(Cristel): – Când ai femeie eşti mai limpezit la faţă! Păcat că se prefac toate că-s bolnave… N-au crezământ. Auziti, bâzâie ceva sau mi se pare mie?
E vecinu! “Haide, mă, bagă-te-n cadă!” “Anafura mă-tii!” Nu, el vrea la… lighean! De când lucrează cu ziua la… Hai-dăi. Dacă-i mai ceri apă, nu-ţi dă. Cică… “prea multă apă bei!” “Duu-te, omule. Du-te! Peste o lună o s-ajungi la spital. După aceea,-n scurt timp, în Parcu-rece!" In ziua de azi nu te saturi mâncând din farfurie, lingându-i-le lu ăla… nici atât! Boieri mari, calu-i cal şi când i-e foame!
Pun opritoare. Trebuie să ascult de gândul pus la încolţit. E bucăţică ruptă din mine. Când o să crească va trebui, ca pe roşii, să-l copilesc…

Si totuşi… bâzâie. Aha, pleacă mortu’ cu o tirifleaşcă. Privesc din stradă. Stă. Stă singur în tot cosciugu’. Ce bine i-o fi!

Poetul

101129 — Tue, 30 Dec 2008 20:21:28 +0000

Se spune ca poetul este deasupra celorlalţi oameni.
Vorbirea frumoasă este unealta sa. Aceasta trebuie să fie altfel decât cele ale filozofului, istoricului, omului de rând sau politic.
Ca toti ceilalţi are de comunicat, de demonstrat ceva: Adevărul său; care trebuie să plece din inimă, fiindcă adevărurile celorlalţi o ocolesc venind dinspre stomac, creier sau interese obscure.
Poetul vine întotdeauna cu inima.
Pentru a se face înţeles, vorbele trebuie să fie simple.
Cu cât ceea ce spune va fi folositor mai multor oameni, cu atât aceştia vor avea nevoie de poet, il vor asculta şi respecta. Iar locul lui în societate va avea şi un rost. Oamenii îi vor rosti versurile şi i le vor cânta.
Unii au descoperit unealta scrisului şi se joacă incoştient cu aceasta. Declara ca scriu pentru sine, dar se-ngramadesc cu pretentii in spatiul public.
De ceva timp accentul se pune doar pe Haina cu care este îmbrăcată ideea poetică. Este adevărat, trebuie să arate plăcut. Dar, a râcâi numai după metafore şi expresii încâlcite, şi a le risipi fără zgârcenie, nu inseamna valoare chiar daca se ofera oarece spectacol.
Unui poet i se vor recunoaşte doar una sau două poezii. El trebuie să şi le pregătească bine, conştient.
Cred că se scrie prea mult.
E bine ca poetul scrie ce simte, chiar banalităţi, dar trebuie să ştie că-i vor fi reţinute numai judecăţile de valoare.
Până când reuşeşte să spună ceva unic şi impresionant, el trebuie să fie un model pentru ceilalţi. Lumea pe care şi-o construieşte trebuie să fie solidă, cele ce gândeşte şi simte, şi face, trebuie să fie în primul rând morale. Dacă nu e aşa, nu poate obţine decât suportarea ori toleranţa.
Cu cât este mai altfel, cu atât va scrie mai unic.
Unicitatea este propriul univers spiritual construit element cu element. Pentru aceasta trebuie să-i cunosti pe ceilalţi pentru a evita amestecul, deci să citesti mult.
Mediul cultural se arată interesat când lumea unui poet se anunţă spectaculoasă – dacă este prezentată de un clown, de o regină, un cerşetor, copil al străzii, pustnic, cardiolog , astronaut , miner, un om care a fost în moarte clinică, un criminal, beţiv, un condamnat la moarte, flămând, un orfan, de cei care cultivă florile, caută comori, ceva sau pe cineva special. Dezvaluite, astfel de lumi, se ajută să fie înţeleasă mai bine Lumea în ansamblul ei.
Cititorii trebuie să evolueze odată cu creatorii, să primească bucurosi creaţiile şi să fie capabili să le înţeleagă. Am ideea că artiştii au luat-o mult înainte şi asist îngrijorat la tot mai multă incifrare.
Dupa parerea mea, poeziile lungi sunt ca fasolea: multe boabe/cuvinte la lingura. 16-20 de versuri sunt suficiente pentru a exprima orice idee, oricat de tentanta ar fi desfasurarea verbala… Exceptie pot sa faca doar ideile complexe, care necesita demonstratii ample.
Versul alb va trebui sa compenseze interior ce i s-a luat odata cu rima. De aici, nevoia de cuvinte mai « sfarculuite », mai ciudate. Exista poeti ce nu au renuntat la rima, ci o combina chiar cu versul liber, adica exprimarea le este atat de libera, incat rima e intamplatoare, si atat de intamplatoare incat ocupa chiar locul rimei.
E nevoie de rima pentru reabilitarea poetului in cetate, fiindca prea multi il considera un trantor.
Versul liber apartine libertatii – de a striga cand nu te aude nimeni, de a zice « Nu! » cand esti umilit, a libertatii de a te inalta, de a alege. Dar si atunci rima le poate transforma in bocete, in tanguiri, in ceva mult mai frumos.
Nu de putine ori un cuvant salveaza un text.
Intr-o lume vulgara puritatea este cea mai valoroasa, este lumina, ingerul insusi.
Am mai observat ca titlul conteaza, atrage cititorul, precum florile atrag fluturii. Si de ce n-ar fi asa? Important este sa se dea sansa cuvintelor sa-si gaseasca tinta. Am fost pe nedrept contrariat de ultimul interviu al lui Dem Radulescu. Spunea ca–si invata elevii « sa ia banii de la tarani » ! Important este sa se produca dialogul dintre artist si consumator, inseamna o sansa data artei. Depinde de artist daca o va apropia sau nu de oameni, depinde numai de ceea ce a pus el in circulatie.
Poetul nu stie daca un actor il va rosti. Tacerile dintre un cuvant si altul, ridicarea tonului, soptirea, gesturile suplimentare, fondul muzical, luminile, decorul… nimic nu exista. Fiecare cuvant al poeziei sale trebuie sa fie propriul actor. De el depinde daca va tulbura cititorul, daca-l va invata ceva. Fiecare cuvant se prezinta pe sine si il introduce in scena pe urmatorul.
Este important sa vina cineva avizat si sa–ti arate drumul. Iti face un bine. Daca esti chemat sa scrii, atunci trebuie sa intelegi ca trebuie sa renunti la toate cate le-ai putea face si sa te ocupi numai de scris. Daca vrei sa spui ceva important, daca vrei sa fii recunoscut, daca vrei un loc.
Scrisul face bine individului: ii cultiva sensibilitatea, il face mai bun, mai tolerant, il rafineaza.
Dar poezia ce e? De unde incepe ea sa fie importanta? Fiindca trei miliarde de fiinte emit idei… poetice, ba chiar cu rima, si ar cam trebui sa fie vorba despre poezie, nu? Poeziile sunt de prea multe ori incropite, necioplite, chinuite.
Stilul este ceva care te face recunoscut. Daca dupa 25 de silabe nu ai reusit sa te faci recunoscut, inca nu existi.
Imi place sa cred ca Poetul este constient ca trebuie sa spuna ceva. Nemultumirea de sine trebuie sa fie un beculet in permanenta aprins. Atunci cand stie clar ce spune o face simplu, elegant si nu cu nesiguranta, neclaritate, bajbaiala, cuvinte inutile (balast), vitejisme, inteligetisme etc. Simti cand este puternic, iti inspira incredere, siguranta.
Pentru a reusi sa captezi atentia se practica diferite metode: in muzica, zgomotul asurzitor si tipetele, in visual – nuditatea, in creatie – nebunia echivalenta cu strip-tease, in viata reala – violenta. Cel mai sigur e cand ii iei la bumbaceala pe toti; numai ca, dupa cernerea timpului, raman numai inocenta, bunul simt, sensibilitatea, intelepciunea, credinta.
« Nebunia celor mari trebuie supravegheata » spunea Shakespeare, iar cel ce apeleaza constient la ea face din nebunie un stil. Numai ca o nebunie nu este decat o nebunie.
Eu am incercat sa aduc pe sticla elemente noi si am desenat intr-o zi niste… balarii. Am gasit in ele tot artisticul din lume, de la forma innebunitoare a patei, pana la fineturi cromatice, grafice si detaliu. La final am constatat ca nu desenasem decat niste… balarii. Iar balariile nu intereseaza pe nimeni.
Unii striga brusc o mascara pentru a obtine ascultarea. In trecut se tragea un foc de arma in aer.
Cateodata trebuie sa stii sa-ti tii gura, sa renunti. Defectul lucrarilor de arta este incarcatura cu elemente inutile. Reuseste cel care se abtine si lasa lucrarea intr-un fel de neterminare, cand imaginile sunt un pic neclare si pot avea multe intelesuri, astfel se preda mesajul, ca o stafeta , consumatorului. Ca aceasta sa i potriveasca si lui, cand cititorul are nevoie sa se regaseasca in ceva, asta cauta. Vine un timp cand vei taia in carne vie, cand te vei respinge singur. Atunci iti vei aminti de cei care te-au apreciat fara temei, si-i vei dispretui.
Ţăndărică bate la tobe până-şi face beţele ţăndări. Tu, scriitorule, când aduci cuvinte, îmi place să te simt extenuat langa cuvantul potrivit.Intr-o secundă, în aer, se varsă miliarde de sunete. Este asa de greu cand ai milioane de cuvinte, iar cuvantul ales trebuie să fie rezultatul unor cerneri, al unor zgămâiri în viaţă, când braţe de cuvinte înseamnă braţe de cărămizi ce trebuie să capete forma ideii prin cioplire şi finisaj. Cuvintele timpului tău, ale lumii căreia îi aparţii, ale universului propriu creat.
Vreau să simt dragostea ta pentru cuvânt şi grija, aşa cum bărbierul are grijă de briciul său. Ca te-ai ridicat ca om la înălţimea cuvântului scris.

La multi ani!

poezia…incotro?

101129 — Sun, 29 Jun 2008 14:32:46 +0000

Poetii sunt disperati ca nu vine indata un critic adevarat care sa admire piruetele facute in jurul si impreuna cu al lor cuv-(g)andt, voltele, arcuirile, amestecul superfarmaceutic de una si alta (in general de semne si alaturato-cuvinte cautate in dictionar la o pagina mult dupa omega sau epsilon), conectarea subtil simtita sau nesimtita la un curent alternativ basinisto- freudiano- genialisto/genialisistimo-eschian.
Poezia a devenit un simplu joc de sotron pe hartie cu pretentie de sublim, de prea multe ori refulare tulburenta si, vai, rar un spectacol liric care sa inlocuiasca medicamentele sau orgasmul.
Observ curgerea poeziei spre matca prin albii naturale care seamana tot mai mult intre ele. Cum forteaza devenirea printr-o exprimare tot mai des asemanatoare jurnalului, si rezulta un fel de film care evidentiaza starile creatorului, observatiile sale, rar intrebari (fara raspuns!). Filmul devine astfel un altfel tot mai dificil deoarece, pentru a-l intelege sau a ramane cu ceva, esti obligat sa-l vezi pe tot. In acest timp cand timp n-are nimeni. In numele sperantei ca in aceasta parcurgere a ta peste cuvintele scrise, efort liber asumat prin care ti-ai deschis usile intime, vei fi transformat de atingerea intelesurilor.
Cred ca acest stil este riscant. El s-a nascut si se dezvolta mai mult dintr-o nepasare ce risca sa devina scarba, oboseala sau neglijenta a creatorului fata de posibilul cititor. Cititor care risca sa devina o victima daca spunerea nu este condusa cu arta si nu are un final relevant.
Poetul risca sa devina o masina de spus cuvinte, iar cititorul un jucator la roata norocului – fiecare poezie tintita oferind, cu o mare probabilitate , ceva… necastigator! Oferind cuvantul care se uita (nefiind macar interesant), intalnirea cu cititorul devine intalnirea intamplatoare a doi straini la balci.
Ma intreb daca trebuie negat? Nu poti face asta cand il vezi, cand te lasa sa pui mana pe el, il apropii de obraz si-l simti sincer si frumos. Versul este un fel margica adanc gandicioasa, dac-o rostogolesti, prin ciudatenia ei.
Totusi, daca poetul nu devine o institutie cu responsabilitate, daca va continua sa faca doar semne personale pe hartie, si nu spectacole cu dorinta de a fi macar intelese, si va abuza de bietul cititor turnandu-i pe gat cu galeata cuvinte fara noima, vom transforma suprafata pamantului intr-o infinita foaie de maculator. In numele poeziei riscam sa ne-mburuienim. Cuvintele crescute alandala formeaza deja un hatis in care nu prea mai ai curaj sa intri. Planeta Poeziei, daca nu va avea si carari pentru oameni, risca sa devina salbatica.
Poeziile sunt mai curand experimente prin care autorul incearca sa se salveze. Dar n-au forta sa atraga dupa ele. Poate fiindca nu ofera un ideal, ori n-au credibilitatea si lideranta minime. Poetul cauta si, paradoxal, se cauta intr-un astfel de hatis vazut doar de el (e limpede ca nu te poate duce undeva!), atras de lumini ciudate de tot felul, din toate partile. Poetul nu e limpede poate fiindca nu e constient ca limpede trebuie sa devina. Nu are mesaje clare cum au capodoperele (de la care ar trebui sa invete).
Poate si fiindca partea de poezie si partea de viata a creatorului sunt doua lucruri diferite. Fie se amesteca viata in poezie, orgolioasa, cu partea ei mizerabil-umana si domina prin forta, fie poezia renunta la viata si sfarseste sfasiata de tristete , strigate si disperare. Cand ar trebui sa se amestece si sa interactioneze chimic.
Receptionez scrierea poeziei ca pe un fenomen. Ca pe o placuta ploaie de vara care te uda oleaca pe camasa. Poezia a patruns in trupuri, ne-a facut dependenti prin vibratii si imping ( de-acuma) "sclavii" sa iasa desculti si sa alerge.
Poezia devine tot mai mult ceea ce se scrie, o permanenta si nu o arhiva din care sa te-nfrupti. Devine tot mai mult o incontinuu facere . Un fel de aer al libertatii.
Daca nu ar avea in miezul ei otrava rautatii umane care s-a extins ca o tumora , daca nu ar continua ca in viata cu arme sofisticate si multi decibeli , am avea sansa unor trairi pe partea frumoasa a lucrurilor. Dar… se duce o lupta marsava pentru afirmare, se ocupa Piatele Poeziei pentru a fi declarate libere de ce nici nu s-a pomenit. Libere de Dumnezeu. Risca sa devina o varianta unde cuvantul sa se destrabaleze in voie.Cu proprii creatori, fani si spectacole.

Ne indreptam impotriva universalitatii.

limba romana…incotro?

101129 — Thu, 26 Jun 2008 15:40:13 +0000

Lu’ Nentu Pai a-nceput sa i se zica "Doua-sace", c-asa a zis gura lui intr-o zi.

Acum trece grabit, gafaind, cu "doua sace" intr-un "caricior". Spre undeva. Trebuie s-ajunga repede. Si sa se-ntoarca fuga. Ca-l asteapta atatea altele de facut .Mi-etrist fiindca acestui om nu-i place sa mediteze. Traieste intens, intr-o agitatie continua, robotind colo si

colo.

Ce ar trebui sa se-ntample ca un astfel de om sa aiba preocuparea gandirii? Cand isi trage oleaca sufletul, prefera sa bea, sa rada de/cu vreun cunoscut ori se uita la televizor !

Trage de carucior si de mana unei nepotele .

Cineva il striga :

-Mergi mai usor cu fetita, sa nu i se descoasa… pasarica

Dar el n-aude si nici nu vede de transpiratia intrata in toate gaurile .

Si-ncepem sa ne jucam stalcind limba, agramatismul devenind curand o sub-limba romaneasca:" doi pahare, doi strazi, doi femei, doi Romanii …"

Si radem unii de altii .

Candva asa radeau niste francezi de mine cand incercam in limba lor sa ma fac inteles. Si tot astfel radeam eu de ei cand incercau in limba mea sa se faca intelesi . Usor-usor devenim
tara
lui… Doi. Stiu ca-ntr-o zi se va interzice acest cuvant, este cea mai comoda modalitate de a face ordine. Vom sari peste 2, ori i se va atasa un zbenghi, ceva, sa se stie cand se citeste "doi" ori "doua ".

Vor aparea si intrebari: Limba sa fie vorbita doar de cei care o cunosc bine? Ori sa se tolereze imperfectiunile observate, fara violenta, asa cum ii sta bine unui adevarat dascal ? (Fiindca este musai sa comunicam, cele doua jumatati, aparent nefiresti, trebuie sa sfarseasca intr-o imbratisare completa). Ar trebui doar sa ne-amuze ne-limba romana, acum cand este un fenomen fiindca este vie, circula si se salbaticeste ?

Scopul este comun: lumea-n care traim trebuie sa fie cat mai armonioasa. De aceea este frumoasa libertatea. Altfel am alege sa ne-nchidem fiecare in propria matrice . Am auzit ca unele spirite (auto)intitulate "inalte" spun ca n-ar mai avea nevoie de nimic. Ceea ce inseamna cultivarea pustiului, cand viata inseamna eu si tu, adica… noi… Adica doi! Altfel am trai vesnic fara sa ne mai inmultim …

O armata de oameni, platita din sacul comun, va face probabil, in viitorul apropiat calatorii dincolo de bariera (scuzati: dincoace), in tinutul tot mai salbatic al mahalalei, pentru explorarea si intelegerea fenomenului declansat de… Nentu Pai. Va aduna cativa gura casca si copiii de tata (daca nu se vor gasi, se vor filma intre ei ziaristii, fotografii si toata liota oficiala), iar cineva important, un lider care va conduce tara fiindca a coborit din masina si a mers pe jos pana in acest spatiu mizer, va invata multimea adunata acolo, multime care-i va face placut drumul pana la microfon cu… aplauze si urale. Iar el va rosti:

-Dragi cetateni, dragi pretini, nu se spune "doua sace"! Se spune doi sace"! !"

Iar oamenii vor rade fiindca nu vor crede. Opozitia il va critica pe motiv ca incearca sa distruga traditia neamului …

Stiu, oamenii se vor intoarce la "caricioarele" lor si isi vor baga cate doi pule in El de viata

moralitatea…incotro?

101129 — Wed, 25 Jun 2008 22:03:07 +0000

Fiinta umana a ales sa-si care conditia intre animal si om. Constient ii place sa-mbrace deseori haina animalului, si-atunci ii iarta pe cei care fac la fel. De fapt ii iarta doar pe cei cu care seamana, si este nemilos cu ceilalti.
Nedumerirea acestor timpuri este cum de e posibil ca indivizi violenti, infractori chiar, imorali, fara credinta sa ocupe pozitii onorante in comunitate, sa primeasca aprecieri si respect devenind modele chiar in numele lui Dumnezeu?
Chiar daca stim ca putem, mai trebuie sa ne asumam realitatea – nivelul maxim pe care-l putem atinge astazi. Normalitatea ar fi ca macar sa tindem spre evolutie, dar nu facem nimic in acest sens, sau facem nesemnificativ de putin.
Daca as reprezenta pe o linie evolutia as incepe cu animalul, relativul in care ne scaldam azi, Isus care inseamna Om, idealul si, undeva la +infinit, absolutul. Se pare ca idealul este un vis, iar absolutul e receptat din comoditate ca o utopie.
Comunitatii ii lipsesc modelele adevarate. Daca preotii ar fi fost asa cum ne si invata sa fim, daca pustnicii, prin ruperea de cele prea lumesti, ar trai fericirea promisa si ne-ar comunica-o astfel incat sa fie dorita de orice om… am deveni interesati de aceasta traire si lumea ar arata altfel.
Dumnezeu ne da, cu siguranta, gandul cel bun, nu-l putem acuza, deci absolvi oamenii de vina ca nu stiu cum trebuie sa fie. Toti suntem vinovati cand nu ne implicam atunci cand intalnim Gandul cel bun. Macar sa-l sustinem, dar… spunem din si cu rautate "nu!, nu e bine! e utopie! " Probabil fiindca acceptarea presupune o curatire interioara de care nu suntem interesati.
Gandul cel bun a devenit utopic, iata cat de jos suntem!
Soferul este obligat prin lege sa ajute cand intalneste un accident, dar nu patim nimic daca ne prefacem ca nu vedem, nu auzim sau nu stim de gandul cel bun. Judecata de apoi inseamna nu numai de ce ai facut cutare fapta, ci si de ce… n-ai facut-o!
Oamenii sunt limitati de propriile actiuni care trebuie sa se desfasoare intre limitele posibil-vizibil, posibil-palpabil. Nu suntem capabili sa aruncam asa, pur si simplu, semintele bune intr-un pamant oarecare, unde e nevoie de ele, fiindca acel pamant nu ne apartine si nu suntem singurii care culeg posibilele roade. Unde e "marul de langa drum" din care poti lua fara sa dai la nimeni socoteala? Ar trebui sa sadim pomi fructiferi pe marginea tuturor strazilor fara teama ca, infruptandu-se din acestia, se vor inmulti puturosii. Taranul seamana meiul chiar daca stie ca-l vor tabari vrabiile.
Apoi… ne-am obisnuit cu imperfectiunea, recunoastem din start ca suntem pacatosi, ca bem, fumam, preacurvim… stim, da… ne asteapta… iadul! Sa fim Isusi oare e prea… greu?
Vine cineva cu idealul sau absolutul… si-l trimitem direct in ma-sa. Convine sa nu ne complicam. Cand doar spre acolo trebuie sa facem pasii daca voim evolutie spirituala.
Tot raul lumii nu se producea daca nu-l lasam sa se dezvolte, (observ copii oarecare si am curaj sa fac pariu care vor ajunge curand dupa gratii), daca trairea nu avea alternativa ca se poate si asa, fara sa faci mai nimic, dar sa ai, sa fii, sa devii.
Dar noi am fost si suntem prieteni cu raul, am ras la glumele lui, l-am respectat, l-am apreciat. Nu l-am izolat, am facut chiar ca limita dintre bine si rau sa nu existe, sa se-amestece moralii cu incalcatorii ei. Am lasat raul sa se dezvolte, iar celui cu gandul bun i-am intors spatele.
Indiferent de fapta, l-am iubit, iertat sau l-am ingaduit pe cel de care depindeam, care ne putea influenta viata cu ceva. Verific zilnic aceste aspecte si ma-nchircesc de tristete si parca… n-as mai vrea sa ma nasc.
Solutia era si este sa devenim cu totii oameni cu carnea si sufletul lui Isus. Este atat de simplu sa nu traiesti doar pentru tine, sa nu apuci cu mana sau cu gandul… Isus inseamna a nu fi animal, ci om. Doar de la Isus n sus putem vorbi de evolutie, de creatie, de arta trairii si devenirii.
Daca am avea sufletul sau nici n-ar mai conta suferinta. Suferinta care, doar ea, prin contrastul cu binele, cu frumosul, cu inaltimile si lumina, produce astazi in corp reactia chimica a fericirii. Alegand suferinta, producand-o, acceptand filozofic ca este solutia evolutiei spirituale, acceptam in fapt ca suntem simple animale. Evolutia se produce cel mai curat si mai simplu prin iubire.
Sa ne-ntoarcem in timp cand fiintele umane erau vanate si vandute ca sclavi. Probabil filozofii acelor vremuri spuneau cu mana pe inima ca suferinta acelor oameni va duce la evolutie spirituala. Dar azi nu mai avem sclavi. Dar zicem tot la fel despre suferinta. Peste 1000 sau 1 mil de ani, daca omul va intelege ca este inutil sa acumulezi mai mult decat este nevoie, ca este o fericire mai mare sa consumi fructul de care ai avut personal grija, ca e mai fericit sa daruiesti decat sa primesti, cum bine spunea un scriitor… si vom privi inapoi la timpul anilor 2000, cum ne vom judeca? Si care este adevarul?
Stiu, omenirea nu va putea fi schimbata cu nimic. Este intelept s-o luam si s-o lasam asa cum e, numai ca… lasat totul la voia intamplarii ne vom degrada inca, ne vom indeparta si mai si de Dumnezeu.
De 2000 de ani unii dintre noi preferam doar sa ne dublam interiorul, sa-l perfectionam, cu iluzia ca el, doar el va merge mai departe si va ajunge… undeva.
Am venit eu acum sa judec si, stiu, va veti grabi sa-mi reprosati ca nu am dreptul acesta. Ca omul nu e Dumnezeu. Ceea ce nu inseamna ca ideea de judecata dispare. Conteaza doar cine e o face. Respingem judecata tocmai pentru ca ne simtim vinovati. Chiar daca, in fond asta facem unii cu altii: ne judecam tot timpul.

Romania… incotro?

101129 — Wed, 18 Jun 2008 21:02:27 +0000

Fabricile au fost intentionat falimentate pentru a fi vandute/predate pe mai nimic.
Tara
se-ndreapta spre aceeasi… predare. Se degradeaza din cauza coruptiei si a somnului, a interesului pentru parte si a dezinteresului pentru intreg.

La CAP-uri intai s-au smuls usile, ferestrele… apoi acoperisul. Caramizile din zid. Fierul din betonul turnat…

Apoi s-a aruncat acolo gunoiul. Au crescut balariile, soarecii. Sa vina cineva! Sa faca cineva curatenie! Uite c-a venit un strain. Ohoo, asta are bani. N-o avea nevoie de paznici ? Are nevoie la santuri. La carat. Opa, asta ne vrea graul pe nimica. Si laptele. Ne da pui injectati. Portocale otravite. Telefoane mobile. Plastice colorate. Gonflabile. Second hand. Ne-nvata cum sa economisim banii. Care bani?! Cica sa ni-i pastreze el… Ridica ditamai sopronu’. Ni se ofera mamaliguta calda la caserola. Bucatele de ciuperci si salam presarate pe coca. Apa cu gust de suc. Bauturi spirtoase din sfecla iradiata. Aer conditionat. Ah, ce bine e…! Pufuleti . Branza care scartaie intre dinti. Rosii cu gust de rosii. Bleah! Internet. Miroase a mici. Pe strazi multi oameni beti.. Si maini intinse. Sa ne dea! Sa ne mai dea cineva! Inghesuiala. E libertate. Cineva vorbeste. N-asculta nimeni. Bate vantul. Zboara nailoane peste tot. Latra cainii. Unde-s oamenii? Unde e
tara
? Sa vina regele!

Sa vina… regele!?

MONARHIA, INCOTRO?

101129 — Mon, 16 Jun 2008 13:05:14 +0000

Un titlu de ziar mi-a retinut atentia zilele trecute. "Lovitura de stat" se intitula si m-am gandit ca nu poate veni decat de la fostul rege. Si se grabesc oamenii, simt agitatia, sunt in criza de timp, ca daca va da Mihai ortu popii se va pierde orice legitimitate? Sondajele arata ca o majoritate aproape unanima nu vrea sa fie reprezentata de un "Mormait" , sau de "Largareta" (am citat duminicalii). Eu prefer sa gresesc de 100 de ori votand un presedinte care ma va deceptiona, decat o data si pentru totdeauna.

Regele e vinovat pentru toata degradarea Romaniei. Intai pentru ca nici el nu crede in libertate si democratie (mi-amintesc de interviurile sale ocazional-anuale si neconvingatoare solicitate de Europa Libera ) Daca ar fi crezut ca sistemul regalist este o solutie pentru Romania ar fi luptat pentru afirmarea acestuia. Observ un curs opus al istoriei cand conducatorul tarii cere prerogative, vrea sa lupte paralel cu puterea aleasa, nicidecum sa se limiteze la o prezenta de fatada, cum fac regii. Daca solutia regalitatii ar fi o solutie viabila as putea s-o votez numai daca am pune coroana pe fruntea unui roman care ar dori sa devina rege, nicidecum un strain, cum strain este Mihai, chiar daca se lauda ca s-a nascut in Romania. Monarhia este vinovata pentru ca a fost la unison cu somnoroasele pasarele din parlamentul vremii si a trimis tezaurul tarii la dusmanii rusi in loc sa-l ingroape in pamantul tarii. Zorba Grecu a pitit depozite de vin in acest fel. Mihai n-ar fi trebuit sa accepte exilul, ci sa se impuste daca avea educatia onoarei, iar poporul il recepta ca pe iubitor de tara si de oameni. Plecat afara trebuia macar sa lupte cu comunistii, sa informeze poporul roman prin manifeste si scrieri prin care sa dezvaluie falsitatea sistemului comunist si prapastia spre care se indreapta. Sa atragfa oameni de cultura sa-l ajute si sa ne educe permanent. Avea inainte un zid comunist si s-a facut javra langa el, iar acum, dupa ce poporul roman i-a aratat generozitatea incearca sa ajunga smechereste la putere. Peles nu poaste sa-i apartina, asa cum Casa Poporului nu apartine sefului statului, fiindca a fost construita de popor cu bani din sacul comun. Daca esti educat sa conduci o tara nu inseamna sa-i iei bogatiile si tot ce are mai frumos, "raul si ramul"; fii modest intr-o camera-doua, multumeste-te cu un cal alb si un grajdar care sa ti-l ingrijeasca, daca e nevoie sa apari astfel in fata multimii. Si traieste precum calugarii. Sufera si s-ar putea sa te cred. Si sa te iubesc. Altfel esti un terchea berchea al istoriei. In sufletul meu nu este loc decat pentru Regele Iisus care nu avea nevoie de nimic din ce-i omenesc, chiar daruri numindu-se.

o explicatie ciudata!

101129 — Wed, 11 Jun 2008 14:34:54 +0000

Iata e explicatie:" versurile si prozele mele nu descriu si nu cuprind experienta personala! Acest adevar este valabil in cazul celei mai mari parti a textelor literare care sunt, prin excelentza, fictiuni. Transfigurarea realitatii in opere literare (cum nu este textul postat de mine) nu presupune niciodata fotografii ale realitatii, sentimente expuse public, impartasirea propriilor experiente. De aceea desfid pe oricine ma considera pe mine trist. Textele mele sunt pure fictiuni. (Kosta Vianu)

"
Ucidere de sine (de Kosta Vianu)

Străin în casa propriului trup
Nu recunosc această carne tristă
Pecetea sângelui în dinţi o rup
Şi strig: această viaţă nu există!

Mă voi zidi în clipa ce-a trecut
Ca într-un miez de piatră ucigaşă
Prizonier al vorbei, prefăcut
Într-o tăcere pustnică şi laşă

Să nu-mi aduceţi vorbe-n ajutor,
In plânsul pietrei vreau să fiu uitat
Tristeţii-i sunt de mult locuitor
Ca-ntr-un ţinut prea binecuvântat

Se-ntrece vremea iute, ca pe vânt
Să-mi ia cu dânsa trupul de pământ

COMENTARIUL MEU:

"Străin în casa propriului trup" (deci nu va simtiti strain in propriul trup);
"Nu recunosc această carne tristă" (deci nu va recunosteti trupul)
"Într-o tăcere pustnică şi laşă" (deci nu sunteti prizonier al vorbei)
"Să nu-mi aduceţi vorbe-n ajutor" (deci orice comentariu n-are rost)

vorbiti la persoana 1, (sunt, ma voi zidi, nu recunosc, o rup si strig etc). Spuneti ca ati imaginat doar, ca asa va vine dv. Ca asa trebuie sa fie poezia: o minciuna – sa minti ca simti, ca vrei, ca visezi, ca faci…
Cum vine asta? Cui ar trebui sa folosesca? Daca vreti doar sa va distrati… macar spuneti ceva haios… Sa rad, daca tot nu trebuie sa fiu atent la ceva…
Povestea daca nu apartine creatorului, daca nu este viata si adevar,ci opusul ei, nu poate fi decat un monstru groaznic de urat.
Parerea mea.

“vorbe” (de: minchipui)

101129 — Sat, 07 Jun 2008 12:46:14 +0000

Am intalnit aici un aplecator asupra scrisului personal, echivalent cu papusa copilariei. Versul se doreste o sondare a eului, rascolitor si promitator de delicii ale trairi .i

Daca ar lipsi tonul categoric si forta incarcerarii in clipa, as putea sa vibrez la refuzul lumii, ca atatea altele, la intoarcerea si inchiderea definitiva in ou. .

Nu am indiscretia colectionarii soaptelor de alcov sau de sub baldachin, cel putin nu inainte de caderea serii.

VORBE

"N-am vrut niciodată prin vorbele mele
Să schimb înţelesuri, s-aprind alte stele,
Şi nici gloanţe oarbe nu fac din cuvinte;
Nu-mpuşc în idei inventând jurăminte.

N-am vrut să duc lupte cu alţii în vorbe,
Nu-mi trebuie scoruri, nu vreau să trec probe,
Nu-mi pasă de număr şi poate de-aceea
Eu nu mâzgălesc printre rânduri ideea.

Am vrut doar să caut prin visele mele
Frânturi dintr-un eu aruncat printre iele
Ce se stinge în foc, în apă se-aprinde,
Se-arată o clipă şi-o viaţă cuprinde.

Am vrut să te mângâi, să mă-mbrac în idei,
Să vezi ce ascunde umbra ochilor mei.
Am vrut să-ntelegi cine sunt eu şi cum
Acum pot să plâng şi să râd tot acum…"