Poetul
30 decembrie 2008Se spune ca poetul este deasupra celorlalţi oameni.
Vorbirea frumoasă este unealta sa. Aceasta trebuie să fie altfel decât cele ale filozofului, istoricului, omului de rând sau politic.
Ca toti ceilalţi are de comunicat, de demonstrat ceva: Adevărul său; care trebuie să plece din inimă, fiindcă adevărurile celorlalţi o ocolesc venind dinspre stomac, creier sau interese obscure.
Poetul vine întotdeauna cu inima.
Pentru a se face înţeles, vorbele trebuie să fie simple.
Cu cât ceea ce spune va fi folositor mai multor oameni, cu atât aceştia vor avea nevoie de poet, il vor asculta şi respecta. Iar locul lui în societate va avea şi un rost. Oamenii îi vor rosti versurile şi i le vor cânta.
Unii au descoperit unealta scrisului şi se joacă incoştient cu aceasta. Declara ca scriu pentru sine, dar se-ngramadesc cu pretentii in spatiul public.
De ceva timp accentul se pune doar pe Haina cu care este îmbrăcată ideea poetică. Este adevărat, trebuie să arate plăcut. Dar, a râcâi numai după metafore şi expresii încâlcite, şi a le risipi fără zgârcenie, nu inseamna valoare chiar daca se ofera oarece spectacol.
Unui poet i se vor recunoaşte doar una sau două poezii. El trebuie să şi le pregătească bine, conştient.
Cred că se scrie prea mult.
E bine ca poetul scrie ce simte, chiar banalităţi, dar trebuie să ştie că-i vor fi reţinute numai judecăţile de valoare.
Până când reuşeşte să spună ceva unic şi impresionant, el trebuie să fie un model pentru ceilalţi. Lumea pe care şi-o construieşte trebuie să fie solidă, cele ce gândeşte şi simte, şi face, trebuie să fie în primul rând morale. Dacă nu e aşa, nu poate obţine decât suportarea ori toleranţa.
Cu cât este mai altfel, cu atât va scrie mai unic.
Unicitatea este propriul univers spiritual construit element cu element. Pentru aceasta trebuie să-i cunosti pe ceilalţi pentru a evita amestecul, deci să citesti mult.
Mediul cultural se arată interesat când lumea unui poet se anunţă spectaculoasă – dacă este prezentată de un clown, de o regină, un cerşetor, copil al străzii, pustnic, cardiolog , astronaut , miner, un om care a fost în moarte clinică, un criminal, beţiv, un condamnat la moarte, flămând, un orfan, de cei care cultivă florile, caută comori, ceva sau pe cineva special. Dezvaluite, astfel de lumi, se ajută să fie înţeleasă mai bine Lumea în ansamblul ei.
Cititorii trebuie să evolueze odată cu creatorii, să primească bucurosi creaţiile şi să fie capabili să le înţeleagă. Am ideea că artiştii au luat-o mult înainte şi asist îngrijorat la tot mai multă incifrare.
Dupa parerea mea, poeziile lungi sunt ca fasolea: multe boabe/cuvinte la lingura. 16-20 de versuri sunt suficiente pentru a exprima orice idee, oricat de tentanta ar fi desfasurarea verbala… Exceptie pot sa faca doar ideile complexe, care necesita demonstratii ample.
Versul alb va trebui sa compenseze interior ce i s-a luat odata cu rima. De aici, nevoia de cuvinte mai « sfarculuite », mai ciudate. Exista poeti ce nu au renuntat la rima, ci o combina chiar cu versul liber, adica exprimarea le este atat de libera, incat rima e intamplatoare, si atat de intamplatoare incat ocupa chiar locul rimei.
E nevoie de rima pentru reabilitarea poetului in cetate, fiindca prea multi il considera un trantor.
Versul liber apartine libertatii – de a striga cand nu te aude nimeni, de a zice « Nu! » cand esti umilit, a libertatii de a te inalta, de a alege. Dar si atunci rima le poate transforma in bocete, in tanguiri, in ceva mult mai frumos.
Nu de putine ori un cuvant salveaza un text.
Intr-o lume vulgara puritatea este cea mai valoroasa, este lumina, ingerul insusi.
Am mai observat ca titlul conteaza, atrage cititorul, precum florile atrag fluturii. Si de ce n-ar fi asa? Important este sa se dea sansa cuvintelor sa-si gaseasca tinta. Am fost pe nedrept contrariat de ultimul interviu al lui Dem Radulescu. Spunea ca–si invata elevii « sa ia banii de la tarani » ! Important este sa se produca dialogul dintre artist si consumator, inseamna o sansa data artei. Depinde de artist daca o va apropia sau nu de oameni, depinde numai de ceea ce a pus el in circulatie.
Poetul nu stie daca un actor il va rosti. Tacerile dintre un cuvant si altul, ridicarea tonului, soptirea, gesturile suplimentare, fondul muzical, luminile, decorul… nimic nu exista. Fiecare cuvant al poeziei sale trebuie sa fie propriul actor. De el depinde daca va tulbura cititorul, daca-l va invata ceva. Fiecare cuvant se prezinta pe sine si il introduce in scena pe urmatorul.
Este important sa vina cineva avizat si sa–ti arate drumul. Iti face un bine. Daca esti chemat sa scrii, atunci trebuie sa intelegi ca trebuie sa renunti la toate cate le-ai putea face si sa te ocupi numai de scris. Daca vrei sa spui ceva important, daca vrei sa fii recunoscut, daca vrei un loc.
Scrisul face bine individului: ii cultiva sensibilitatea, il face mai bun, mai tolerant, il rafineaza.
Dar poezia ce e? De unde incepe ea sa fie importanta? Fiindca trei miliarde de fiinte emit idei… poetice, ba chiar cu rima, si ar cam trebui sa fie vorba despre poezie, nu? Poeziile sunt de prea multe ori incropite, necioplite, chinuite.
Stilul este ceva care te face recunoscut. Daca dupa 25 de silabe nu ai reusit sa te faci recunoscut, inca nu existi.
Imi place sa cred ca Poetul este constient ca trebuie sa spuna ceva. Nemultumirea de sine trebuie sa fie un beculet in permanenta aprins. Atunci cand stie clar ce spune o face simplu, elegant si nu cu nesiguranta, neclaritate, bajbaiala, cuvinte inutile (balast), vitejisme, inteligetisme etc. Simti cand este puternic, iti inspira incredere, siguranta.
Pentru a reusi sa captezi atentia se practica diferite metode: in muzica, zgomotul asurzitor si tipetele, in visual – nuditatea, in creatie – nebunia echivalenta cu strip-tease, in viata reala – violenta. Cel mai sigur e cand ii iei la bumbaceala pe toti; numai ca, dupa cernerea timpului, raman numai inocenta, bunul simt, sensibilitatea, intelepciunea, credinta.
« Nebunia celor mari trebuie supravegheata » spunea Shakespeare, iar cel ce apeleaza constient la ea face din nebunie un stil. Numai ca o nebunie nu este decat o nebunie.
Eu am incercat sa aduc pe sticla elemente noi si am desenat intr-o zi niste… balarii. Am gasit in ele tot artisticul din lume, de la forma innebunitoare a patei, pana la fineturi cromatice, grafice si detaliu. La final am constatat ca nu desenasem decat niste… balarii. Iar balariile nu intereseaza pe nimeni.
Unii striga brusc o mascara pentru a obtine ascultarea. In trecut se tragea un foc de arma in aer.
Cateodata trebuie sa stii sa-ti tii gura, sa renunti. Defectul lucrarilor de arta este incarcatura cu elemente inutile. Reuseste cel care se abtine si lasa lucrarea intr-un fel de neterminare, cand imaginile sunt un pic neclare si pot avea multe intelesuri, astfel se preda mesajul, ca o stafeta , consumatorului. Ca aceasta sa i potriveasca si lui, cand cititorul are nevoie sa se regaseasca in ceva, asta cauta. Vine un timp cand vei taia in carne vie, cand te vei respinge singur. Atunci iti vei aminti de cei care te-au apreciat fara temei, si-i vei dispretui.
Ţăndărică bate la tobe până-şi face beţele ţăndări. Tu, scriitorule, când aduci cuvinte, îmi place să te simt extenuat langa cuvantul potrivit.Intr-o secundă, în aer, se varsă miliarde de sunete. Este asa de greu cand ai milioane de cuvinte, iar cuvantul ales trebuie să fie rezultatul unor cerneri, al unor zgămâiri în viaţă, când braţe de cuvinte înseamnă braţe de cărămizi ce trebuie să capete forma ideii prin cioplire şi finisaj. Cuvintele timpului tău, ale lumii căreia îi aparţii, ale universului propriu creat.
Vreau să simt dragostea ta pentru cuvânt şi grija, aşa cum bărbierul are grijă de briciul său. Ca te-ai ridicat ca om la înălţimea cuvântului scris.
Vorbirea frumoasă este unealta sa. Aceasta trebuie să fie altfel decât cele ale filozofului, istoricului, omului de rând sau politic.
Ca toti ceilalţi are de comunicat, de demonstrat ceva: Adevărul său; care trebuie să plece din inimă, fiindcă adevărurile celorlalţi o ocolesc venind dinspre stomac, creier sau interese obscure.
Poetul vine întotdeauna cu inima.
Pentru a se face înţeles, vorbele trebuie să fie simple.
Cu cât ceea ce spune va fi folositor mai multor oameni, cu atât aceştia vor avea nevoie de poet, il vor asculta şi respecta. Iar locul lui în societate va avea şi un rost. Oamenii îi vor rosti versurile şi i le vor cânta.
Unii au descoperit unealta scrisului şi se joacă incoştient cu aceasta. Declara ca scriu pentru sine, dar se-ngramadesc cu pretentii in spatiul public.
De ceva timp accentul se pune doar pe Haina cu care este îmbrăcată ideea poetică. Este adevărat, trebuie să arate plăcut. Dar, a râcâi numai după metafore şi expresii încâlcite, şi a le risipi fără zgârcenie, nu inseamna valoare chiar daca se ofera oarece spectacol.
Unui poet i se vor recunoaşte doar una sau două poezii. El trebuie să şi le pregătească bine, conştient.
Cred că se scrie prea mult.
E bine ca poetul scrie ce simte, chiar banalităţi, dar trebuie să ştie că-i vor fi reţinute numai judecăţile de valoare.
Până când reuşeşte să spună ceva unic şi impresionant, el trebuie să fie un model pentru ceilalţi. Lumea pe care şi-o construieşte trebuie să fie solidă, cele ce gândeşte şi simte, şi face, trebuie să fie în primul rând morale. Dacă nu e aşa, nu poate obţine decât suportarea ori toleranţa.
Cu cât este mai altfel, cu atât va scrie mai unic.
Unicitatea este propriul univers spiritual construit element cu element. Pentru aceasta trebuie să-i cunosti pe ceilalţi pentru a evita amestecul, deci să citesti mult.
Mediul cultural se arată interesat când lumea unui poet se anunţă spectaculoasă – dacă este prezentată de un clown, de o regină, un cerşetor, copil al străzii, pustnic, cardiolog , astronaut , miner, un om care a fost în moarte clinică, un criminal, beţiv, un condamnat la moarte, flămând, un orfan, de cei care cultivă florile, caută comori, ceva sau pe cineva special. Dezvaluite, astfel de lumi, se ajută să fie înţeleasă mai bine Lumea în ansamblul ei.
Cititorii trebuie să evolueze odată cu creatorii, să primească bucurosi creaţiile şi să fie capabili să le înţeleagă. Am ideea că artiştii au luat-o mult înainte şi asist îngrijorat la tot mai multă incifrare.
Dupa parerea mea, poeziile lungi sunt ca fasolea: multe boabe/cuvinte la lingura. 16-20 de versuri sunt suficiente pentru a exprima orice idee, oricat de tentanta ar fi desfasurarea verbala… Exceptie pot sa faca doar ideile complexe, care necesita demonstratii ample.
Versul alb va trebui sa compenseze interior ce i s-a luat odata cu rima. De aici, nevoia de cuvinte mai « sfarculuite », mai ciudate. Exista poeti ce nu au renuntat la rima, ci o combina chiar cu versul liber, adica exprimarea le este atat de libera, incat rima e intamplatoare, si atat de intamplatoare incat ocupa chiar locul rimei.
E nevoie de rima pentru reabilitarea poetului in cetate, fiindca prea multi il considera un trantor.
Versul liber apartine libertatii – de a striga cand nu te aude nimeni, de a zice « Nu! » cand esti umilit, a libertatii de a te inalta, de a alege. Dar si atunci rima le poate transforma in bocete, in tanguiri, in ceva mult mai frumos.
Nu de putine ori un cuvant salveaza un text.
Intr-o lume vulgara puritatea este cea mai valoroasa, este lumina, ingerul insusi.
Am mai observat ca titlul conteaza, atrage cititorul, precum florile atrag fluturii. Si de ce n-ar fi asa? Important este sa se dea sansa cuvintelor sa-si gaseasca tinta. Am fost pe nedrept contrariat de ultimul interviu al lui Dem Radulescu. Spunea ca–si invata elevii « sa ia banii de la tarani » ! Important este sa se produca dialogul dintre artist si consumator, inseamna o sansa data artei. Depinde de artist daca o va apropia sau nu de oameni, depinde numai de ceea ce a pus el in circulatie.
Poetul nu stie daca un actor il va rosti. Tacerile dintre un cuvant si altul, ridicarea tonului, soptirea, gesturile suplimentare, fondul muzical, luminile, decorul… nimic nu exista. Fiecare cuvant al poeziei sale trebuie sa fie propriul actor. De el depinde daca va tulbura cititorul, daca-l va invata ceva. Fiecare cuvant se prezinta pe sine si il introduce in scena pe urmatorul.
Este important sa vina cineva avizat si sa–ti arate drumul. Iti face un bine. Daca esti chemat sa scrii, atunci trebuie sa intelegi ca trebuie sa renunti la toate cate le-ai putea face si sa te ocupi numai de scris. Daca vrei sa spui ceva important, daca vrei sa fii recunoscut, daca vrei un loc.
Scrisul face bine individului: ii cultiva sensibilitatea, il face mai bun, mai tolerant, il rafineaza.
Dar poezia ce e? De unde incepe ea sa fie importanta? Fiindca trei miliarde de fiinte emit idei… poetice, ba chiar cu rima, si ar cam trebui sa fie vorba despre poezie, nu? Poeziile sunt de prea multe ori incropite, necioplite, chinuite.
Stilul este ceva care te face recunoscut. Daca dupa 25 de silabe nu ai reusit sa te faci recunoscut, inca nu existi.
Imi place sa cred ca Poetul este constient ca trebuie sa spuna ceva. Nemultumirea de sine trebuie sa fie un beculet in permanenta aprins. Atunci cand stie clar ce spune o face simplu, elegant si nu cu nesiguranta, neclaritate, bajbaiala, cuvinte inutile (balast), vitejisme, inteligetisme etc. Simti cand este puternic, iti inspira incredere, siguranta.
Pentru a reusi sa captezi atentia se practica diferite metode: in muzica, zgomotul asurzitor si tipetele, in visual – nuditatea, in creatie – nebunia echivalenta cu strip-tease, in viata reala – violenta. Cel mai sigur e cand ii iei la bumbaceala pe toti; numai ca, dupa cernerea timpului, raman numai inocenta, bunul simt, sensibilitatea, intelepciunea, credinta.
« Nebunia celor mari trebuie supravegheata » spunea Shakespeare, iar cel ce apeleaza constient la ea face din nebunie un stil. Numai ca o nebunie nu este decat o nebunie.
Eu am incercat sa aduc pe sticla elemente noi si am desenat intr-o zi niste… balarii. Am gasit in ele tot artisticul din lume, de la forma innebunitoare a patei, pana la fineturi cromatice, grafice si detaliu. La final am constatat ca nu desenasem decat niste… balarii. Iar balariile nu intereseaza pe nimeni.
Unii striga brusc o mascara pentru a obtine ascultarea. In trecut se tragea un foc de arma in aer.
Cateodata trebuie sa stii sa-ti tii gura, sa renunti. Defectul lucrarilor de arta este incarcatura cu elemente inutile. Reuseste cel care se abtine si lasa lucrarea intr-un fel de neterminare, cand imaginile sunt un pic neclare si pot avea multe intelesuri, astfel se preda mesajul, ca o stafeta , consumatorului. Ca aceasta sa i potriveasca si lui, cand cititorul are nevoie sa se regaseasca in ceva, asta cauta. Vine un timp cand vei taia in carne vie, cand te vei respinge singur. Atunci iti vei aminti de cei care te-au apreciat fara temei, si-i vei dispretui.
Ţăndărică bate la tobe până-şi face beţele ţăndări. Tu, scriitorule, când aduci cuvinte, îmi place să te simt extenuat langa cuvantul potrivit.Intr-o secundă, în aer, se varsă miliarde de sunete. Este asa de greu cand ai milioane de cuvinte, iar cuvantul ales trebuie să fie rezultatul unor cerneri, al unor zgămâiri în viaţă, când braţe de cuvinte înseamnă braţe de cărămizi ce trebuie să capete forma ideii prin cioplire şi finisaj. Cuvintele timpului tău, ale lumii căreia îi aparţii, ale universului propriu creat.
Vreau să simt dragostea ta pentru cuvânt şi grija, aşa cum bărbierul are grijă de briciul său. Ca te-ai ridicat ca om la înălţimea cuvântului scris.
La multi ani!
Tags: microeseu