101129

Poetii sunt disperati ca nu vine indata un critic adevarat care sa admire piruetele facute in jurul si impreuna cu al lor cuv-(g)andt, voltele, arcuirile, amestecul superfarmaceutic de una si alta (in general de semne si alaturato-cuvinte cautate in dictionar la o pagina mult dupa omega sau epsilon), conectarea subtil simtita sau nesimtita la un curent alternativ basinisto- freudiano- genialisto/genialisistimo-eschian.
Poezia a devenit un simplu joc de sotron pe hartie cu pretentie de sublim, de prea multe ori refulare tulburenta si, vai, rar un spectacol liric care sa inlocuiasca medicamentele sau orgasmul.
Observ curgerea poeziei spre matca prin albii naturale care seamana tot mai mult intre ele. Cum forteaza devenirea printr-o exprimare tot mai des asemanatoare jurnalului, si rezulta un fel de film care evidentiaza starile creatorului, observatiile sale, rar intrebari (fara raspuns!). Filmul devine astfel un altfel tot mai dificil deoarece, pentru a-l intelege sau a ramane cu ceva, esti obligat sa-l vezi pe tot. In acest timp cand timp n-are nimeni. In numele sperantei ca in aceasta parcurgere a ta peste cuvintele scrise, efort liber asumat prin care ti-ai deschis usile intime, vei fi transformat de atingerea intelesurilor.
Cred ca acest stil este riscant. El s-a nascut si se dezvolta mai mult dintr-o nepasare ce risca sa devina scarba, oboseala sau neglijenta a creatorului fata de posibilul cititor. Cititor care risca sa devina o victima daca spunerea nu este condusa cu arta si nu are un final relevant.
Poetul risca sa devina o masina de spus cuvinte, iar cititorul un jucator la roata norocului – fiecare poezie tintita oferind, cu o mare probabilitate , ceva… necastigator! Oferind cuvantul care se uita (nefiind macar interesant), intalnirea cu cititorul devine intalnirea intamplatoare a doi straini la balci.
Ma intreb daca trebuie negat? Nu poti face asta cand il vezi, cand te lasa sa pui mana pe el, il apropii de obraz si-l simti sincer si frumos. Versul este un fel margica adanc gandicioasa, dac-o rostogolesti, prin ciudatenia ei.
Totusi, daca poetul nu devine o institutie cu responsabilitate, daca va continua sa faca doar semne personale pe hartie, si nu spectacole cu dorinta de a fi macar intelese, si va abuza de bietul cititor turnandu-i pe gat cu galeata cuvinte fara noima, vom transforma suprafata pamantului intr-o infinita foaie de maculator. In numele poeziei riscam sa ne-mburuienim. Cuvintele crescute alandala formeaza deja un hatis in care nu prea mai ai curaj sa intri. Planeta Poeziei, daca nu va avea si carari pentru oameni, risca sa devina salbatica.
 Poeziile sunt mai curand experimente prin care autorul incearca sa se salveze. Dar n-au forta sa atraga dupa ele. Poate fiindca nu ofera un ideal, ori n-au credibilitatea si lideranta minime. Poetul cauta si, paradoxal, se cauta intr-un astfel de hatis vazut doar de el (e limpede ca nu te poate duce undeva!), atras de lumini ciudate de tot felul, din toate partile. Poetul nu e limpede poate fiindca nu e constient ca limpede trebuie sa devina. Nu are mesaje clare cum au capodoperele (de la care ar trebui sa invete).
Poate si fiindca partea de poezie si partea de viata a creatorului sunt doua lucruri diferite. Fie se amesteca viata in poezie, orgolioasa, cu partea ei mizerabil-umana si domina prin forta, fie poezia renunta la viata si sfarseste sfasiata de tristete , strigate si disperare. Cand ar trebui sa se amestece si sa interactioneze chimic.
Receptionez scrierea poeziei ca pe un fenomen. Ca pe o placuta ploaie de vara care te uda oleaca pe camasa. Poezia a patruns in trupuri, ne-a facut dependenti prin vibratii si imping ( de-acuma) "sclavii" sa iasa desculti si sa alerge.
Poezia devine tot mai mult ceea ce se scrie, o permanenta si nu o arhiva din care sa te-nfrupti. Devine tot mai mult o incontinuu facere . Un fel de aer al libertatii.
Daca nu ar avea in miezul ei otrava rautatii umane care s-a extins ca o tumora , daca nu ar continua ca in viata cu arme sofisticate si multi decibeli , am avea sansa unor trairi pe partea frumoasa a lucrurilor.  Dar… se duce o lupta marsava pentru afirmare, se ocupa Piatele Poeziei pentru a fi declarate libere de ce nici nu s-a pomenit. Libere de Dumnezeu. Risca sa devina o varianta unde cuvantul sa se destrabaleze in voie.Cu proprii creatori, fani si spectacole.

Ne indreptam impotriva universalitatii. 

Fiinta umana a ales sa-si care conditia intre animal si om. Constient ii place sa-mbrace deseori haina animalului, si-atunci ii iarta pe cei care fac la fel. De fapt ii iarta doar pe cei cu care seamana, si este nemilos cu ceilalti.
Nedumerirea acestor timpuri este cum de e posibil ca indivizi violenti, infractori chiar, imorali, fara credinta sa ocupe pozitii onorante in comunitate, sa primeasca aprecieri si respect devenind modele chiar in numele lui Dumnezeu?
Chiar daca stim ca putem, mai trebuie sa ne asumam realitatea – nivelul maxim pe care-l putem atinge astazi. Normalitatea ar fi ca macar sa tindem spre evolutie, dar nu facem nimic in acest sens, sau facem nesemnificativ de putin.
Daca as reprezenta pe o linie evolutia as incepe cu animalul, relativul in care ne scaldam azi, Isus care inseamna Om, idealul si, undeva la +infinit, absolutul. Se pare ca idealul este un vis, iar absolutul e receptat din comoditate ca o utopie.
Comunitatii ii lipsesc modelele adevarate. Daca preotii ar fi fost asa cum ne si invata sa fim, daca pustnicii, prin ruperea de cele prea lumesti, ar trai fericirea promisa si ne-ar comunica-o astfel incat sa fie dorita de orice om… am deveni interesati de aceasta traire si lumea ar arata altfel.
Dumnezeu ne da, cu siguranta, gandul cel bun, nu-l putem acuza, deci absolvi oamenii de vina ca nu stiu cum trebuie sa fie. Toti suntem vinovati cand nu ne implicam atunci cand intalnim Gandul cel bun. Macar sa-l sustinem, dar… spunem din si cu rautate "nu!, nu e bine! e utopie! " Probabil fiindca acceptarea presupune o curatire interioara de care nu suntem interesati.
Gandul cel bun a devenit utopic, iata cat de jos suntem!
Soferul este obligat prin lege sa ajute cand intalneste un accident, dar nu patim nimic daca ne prefacem ca nu vedem, nu auzim sau nu stim de gandul cel bun. Judecata de apoi inseamna nu numai de ce ai facut cutare fapta, ci si de ce… n-ai facut-o!
Oamenii sunt limitati de propriile actiuni care trebuie sa se desfasoare intre limitele posibil-vizibil, posibil-palpabil. Nu suntem capabili sa aruncam asa, pur si simplu, semintele bune intr-un pamant oarecare, unde e nevoie de ele, fiindca  acel pamant nu ne apartine si nu suntem singurii care culeg posibilele roade. Unde e "marul de langa drum" din care poti lua fara sa dai la nimeni socoteala? Ar trebui sa sadim pomi fructiferi pe marginea tuturor strazilor fara teama ca, infruptandu-se din acestia, se vor inmulti puturosii. Taranul seamana meiul chiar daca stie ca-l vor tabari vrabiile.
Apoi… ne-am obisnuit cu imperfectiunea, recunoastem din start ca suntem pacatosi, ca bem, fumam, preacurvim… stim, da…  ne asteapta… iadul! Sa fim Isusi oare e prea… greu?
Vine cineva cu idealul sau absolutul… si-l trimitem direct in ma-sa. Convine sa nu ne complicam.  Cand doar spre acolo trebuie sa facem pasii daca voim evolutie spirituala.
Tot raul lumii nu se producea daca nu-l lasam sa se dezvolte, (observ copii oarecare si am curaj sa fac pariu care vor ajunge curand dupa gratii), daca trairea nu avea alternativa ca se poate si asa, fara sa faci  mai nimic, dar sa ai, sa fii, sa devii.
Dar noi am fost si suntem prieteni cu raul, am ras la glumele lui, l-am respectat, l-am apreciat. Nu l-am izolat, am facut chiar ca limita dintre bine si rau sa nu existe, sa se-amestece  moralii cu incalcatorii ei. Am lasat raul sa se dezvolte, iar celui cu gandul bun i-am intors spatele.
Indiferent de fapta, l-am iubit, iertat sau l-am ingaduit pe cel de care depindeam, care ne putea influenta viata cu ceva. Verific zilnic aceste aspecte si ma-nchircesc de tristete si parca… n-as mai vrea sa ma nasc.
Solutia era si este sa devenim cu totii oameni cu carnea si sufletul lui Isus. Este atat de simplu sa nu traiesti doar pentru tine, sa nu apuci cu mana sau cu gandul… Isus inseamna a nu fi animal, ci om. Doar de la Isus  n sus putem vorbi de evolutie, de creatie, de arta trairii si devenirii.
Daca am avea sufletul sau nici n-ar mai conta suferinta. Suferinta care, doar ea, prin contrastul cu binele, cu frumosul, cu inaltimile si lumina, produce astazi in corp reactia chimica a fericirii. Alegand suferinta, producand-o, acceptand filozofic ca este solutia evolutiei spirituale, acceptam in fapt ca suntem simple animale.  Evolutia se produce cel mai curat si mai simplu prin iubire.
Sa ne-ntoarcem in timp cand fiintele umane erau vanate si vandute ca sclavi. Probabil filozofii acelor vremuri spuneau cu mana pe inima ca suferinta acelor oameni va duce la evolutie spirituala. Dar azi nu mai avem sclavi. Dar zicem tot la fel despre suferinta. Peste 1000 sau 1 mil de ani, daca omul va intelege  ca este inutil sa acumulezi mai mult decat este nevoie, ca este o fericire mai mare sa consumi fructul de care ai avut personal grija, ca e mai fericit sa daruiesti decat sa primesti, cum bine spunea un scriitor… si vom privi inapoi la timpul anilor 2000, cum ne vom judeca? Si care este adevarul?
Stiu, omenirea nu va putea fi schimbata cu nimic. Este intelept s-o luam si s-o lasam asa cum e, numai ca… lasat totul la voia intamplarii ne vom degrada inca, ne vom indeparta si mai si de Dumnezeu.
De 2000 de ani unii dintre noi preferam doar sa ne dublam interiorul, sa-l perfectionam, cu iluzia ca el, doar el va merge mai departe si va ajunge… undeva.
Am  venit eu acum sa judec si, stiu, va  veti grabi sa-mi reprosati ca nu am dreptul acesta. Ca omul nu e Dumnezeu. Ceea ce nu inseamna ca ideea de judecata dispare. Conteaza doar cine e o face. Respingem judecata tocmai pentru ca ne simtim vinovati. Chiar daca, in fond asta facem unii cu altii: ne judecam tot timpul. 

 

 

Iata e explicatie:" versurile si prozele mele nu descriu si nu cuprind experienta personala! Acest adevar este valabil in cazul celei mai mari parti a textelor literare care sunt, prin excelentza, fictiuni. Transfigurarea realitatii in opere literare (cum nu este textul postat de mine) nu presupune niciodata fotografii ale realitatii, sentimente expuse public, impartasirea propriilor experiente. De aceea desfid pe oricine ma considera pe mine trist. Textele mele sunt pure fictiuni. (Kosta Vianu)

 

 

"
Ucidere de sine (de Kosta Vianu)

Străin în casa propriului trup
Nu recunosc această carne tristă
Pecetea sângelui în dinţi o rup
Şi strig: această viaţă nu există!

Mă voi zidi în clipa ce-a trecut
Ca într-un miez de piatră ucigaşă
Prizonier al vorbei, prefăcut
Într-o tăcere pustnică şi laşă

Să nu-mi aduceţi vorbe-n ajutor,
In plânsul pietrei vreau să fiu uitat
Tristeţii-i sunt de mult locuitor
Ca-ntr-un ţinut prea binecuvântat

Se-ntrece vremea iute, ca pe vânt
Să-mi ia cu dânsa trupul de pământ

 

 

COMENTARIUL MEU:

 

"Străin în casa propriului trup" (deci nu va simtiti strain in propriul trup);
"Nu recunosc această carne tristă" (deci nu va recunosteti trupul)
"Într-o tăcere pustnică şi laşă" (deci nu sunteti prizonier al vorbei)
"Să nu-mi aduceţi vorbe-n ajutor" (deci orice comentariu n-are rost)

vorbiti la persoana 1, (sunt, ma voi zidi, nu recunosc, o rup si strig etc). Spuneti ca ati imaginat doar, ca asa va vine dv. Ca asa trebuie sa fie poezia: o minciuna – sa minti ca simti, ca vrei, ca visezi, ca faci…
Cum vine asta? Cui ar trebui sa folosesca? Daca vreti doar sa va distrati… macar spuneti ceva haios… Sa rad, daca tot nu trebuie sa fiu atent la ceva…
Povestea daca nu apartine creatorului, daca nu este viata si adevar,ci opusul ei, nu poate fi decat un monstru groaznic de urat.
Parerea mea. 

Am intalnit aici un aplecator asupra scrisului personal, echivalent cu papusa copilariei.  Versul se doreste o sondare a eului, rascolitor  si promitator de delicii ale trairi    .i

Daca ar lipsi tonul categoric si forta incarcerarii in clipa, as putea sa vibrez la refuzul lumii, ca atatea altele, la intoarcerea si inchiderea definitiva in ou.    .

 

Nu am indiscretia colectionarii soaptelor de alcov sau de sub baldachin, cel putin nu inainte de caderea serii.

 

 VORBE

 

"N-am vrut niciodată prin vorbele mele
Să schimb înţelesuri, s-aprind alte stele,
Şi nici gloanţe oarbe nu fac din cuvinte;
Nu-mpuşc în idei inventând jurăminte.

N-am vrut să duc lupte cu alţii în vorbe,
Nu-mi trebuie scoruri, nu vreau să trec probe,
Nu-mi pasă de număr şi poate de-aceea
Eu nu mâzgălesc printre rânduri ideea.

Am vrut doar să caut prin visele mele
Frânturi dintr-un eu aruncat printre iele
Ce se stinge în foc, în apă se-aprinde,
Se-arată o clipă şi-o viaţă cuprinde.

Am vrut să te mângâi, să mă-mbrac în idei,
Să vezi ce ascunde umbra ochilor mei.
Am vrut să-ntelegi cine sunt eu şi cum
Acum pot să plâng şi să râd tot acum…"